Un diabet mai… altfel
Pe Tina o cunosc de foarte mult timp – evolutia ei m-a fascinat intotdeauna, inca dinainte de a avea idee despre existenta bolilor psihosomatice. Tina nu este o femeie tanara – are 65 ani daca este sa vorbim despre varsta biologica, dar atitudinea, vocea, comportamentul, gesturile ei nu o ridica mai sus de 30 ani. Fizic, nimeni nu ar spune ca are mai mult de 50 ani, maxim 55.
Tina a trecut prin multe in viata. Basarabeanca de origine, este refugiata de razboi, venind in Romania insotita de mama ei, pe cand avea numai 4 ani. Nu-si aminteste nimic de tatal ei, care a murit cand Tina era foarte mica. Ani de zile, Tina si mama ei au avut acte false si au fost inregistrate peste tot sub alte nume, de teama de a nu fi deportate in Siberia. Mama Tinei a murit la 70 ani, iar Tina ii duce si acum dorul, desi intre ele nu a existat niciodata o relatie manifest afectuoasa, ci mai degraba rece, guvernata de indeplinirea datoriilor reciproce si de sustinere morala, in care ratiunea avea cel mai important cuvant. Tina si mama ei nu si-au facut niciodata confidente, nu s-au imbratisat niciodata, nu si-au spus niciodata cuvinte afectuoase, dar s-au sprijinit mereu una pe alta. Cand s-a casatorit, Tina s-a mutat impreuna cu sotul si cu soacra ei, dar dupa 4 ani a divortat si a revenit in aceeasi casa cu mama ei, acum bolnava de inima. Fiica ei, Camelia, a locuit pana la varsta de 14 ani la ambii parinti, pe rand, iar dupa aceea s-a stabilit definitiv la Tina.
Acum, Tina locuieste impreuna cu fiica si cu ginerele ei. Fire independenta, nu s-a impacat de fapt niciodata cu faptul ca locuieste in aceeasi casa cu o persoana straina – ginerele – care pentru ea este de fapt un intrus. Relatia dintre ea si Camelia (fiica ei) a fost mereu mai degraba una camaradereasca, cu granite difuze, relatie care a suferit insa modificari dupa casatoria Cameliei. De fapt, intr-un fel, Tina a recreat cu fiica ei aceeasi relatie pe care ea insasi a avut-o cu mama ei, cu diferenta ca ele si-au facut dintotdeauna confidente.
In prezent, Tina este pensionata de 7 ani – la termen, nu medical – dar nu s-a impacat niciodata cu statutul de pensionara. Prin urmare, la scurt timp dupa pensionare, si-a gasit un nou loc de munca „la negru”. Statea cu o batrana care, in urma unui accident vascular cerebral, ramasese cu o hemipareza si avea nevoie de ajutor. Lucrurile pareau sa mearga bine la noul loc de munca, desi Tina se cam plangea de zgarcenia batranei de care avea grija. De ce? Printre alte indatoriri, Tina trebuia si sa-i pregateasca batranei masa de pranz. De obicei nu avea mare lucru de facut – ori sa pregateasca ceva usor de mancare, ori doar sa incalzeasca o mancare din frigider. Tina, desi, dupa propriile ei afirmatii, nu a fost niciodata pofticioasa, incepuse sa se intoarca acasa obosita si nervoasa. Intrebata fiind de fiica ei ce se intampla, in cele din urma i-a marturisit ca nu mananca nimic toata ziua, ca a inceput sa pofteasca la bunatatile pe care le pune pe masa batranei, ca abia se abtine si ca aceasta situatie o scoate din sarite. Tina a sarit intotdeauna peste micul dejun, nu isi lua nimic de mancare cu ea, iar batrana nu o invita niciodata sa guste din pranzul sau gustarile ei. Astfel, se intorcea acasa spre seara fara sa fi pus nimic in gura in toata ziua. Desi era obisnuita cu acest ritm, care nu o deranjase niciodata, de aceasta data aparuse un element nou – pofta. Totul a culminat cu ziua de nastere a batranei. In acea zi, Tina a trebuit sa puna pe masa batranei o multime de bunatati, printre care si o felie generoasa de tort cu crema – genul de prajitura in fata careia Tina nu putea rezista. Bineinteles, ca de obicei, batrana nu a invitat-o pe Tina la masa, iar aceasta s-a intors acasa in pragul unei crize de nervi. Acela a fost si momentul in care Tina a hotarat sa renunte la respectivul loc de munca. Totusi, a continuat sa mai mearga cateva luni.
Tina nu a putut uita niciodata ce a simtit cat a lucrat la batrana, cat de mult poftea la bunatatile pe care le servea cu mana ei, dar de care nu se putea atinge. Ori de cate ori avea ocazia, povestea la toata lumea despre zgarcenia batranei.
Dupa cateva luni, Tina a inceput sa se confrunte cu niste situatii bizare – i se intampla sa „vada stelute”, dupa cum se exprima, iar de cateva ori a cazut pe strada. A ajuns in cele din urma la medic si diagnosticul a fost: diabet de tip 2. I s-au prescris medicamente, dar glicemia nu era totusi foarte mare, iar Tina este un dusman al medicamentelor administrate fara rost, asa ca a consultat si alti medici. Niciunul dintre acestia nu a fost convins ca Tina suferea de diabet, deoarece glicemia avea valori cand mari (nu exagerat), cand mici. Ajungand si la alt medic, la o policlinica speciala pentru persoane cu diabet, acesta i-a cerut sa faca hiperglicemie provocata, iar in urma rezultatului a decis ca Tina sufera totusi de diabet. Nu i-a prescris medicamente, ci doar regim alimentar si exercitii fizice. Trebuie sa precizez ca Tina nu este supraponderala, singura perioada in care s-a ingrasat fiind imediat dupa pensionare si atunci pentru scurt timp. Si totusi… chiar si in urma acestei analize, medicul tot nu parea convins. Prima glicemie iesise mare (140) – luata pe stomacul gol. A doua oara cand s-a dus la medic, sa ia rezultatul, medicul i-a luat inca o data sange, pentru o glicemie ad-hoc. De data aceasta, Tina tocmai mancase niste pateuri – ei bine, glicemia a iesit 85. Nici medicul, nici Tina nu mai intelegeau nimic. In cele din urma, s-a stabilit totusi sa urmeze regimul alimentar, fara niciun fel de medicamente.
De atunci, Tina a inceput sa se tina sub observatie si chiar sa-si controleze zilnic glicemia acasa. Si a facut niste constatari interesante: daca seara pofteste la ceva si se abtine, dimineata are glicemia mare. Daca, dimpotriva, cedeaza tentatiei si mananca ce pofteste, de cele mai multe ori dulciuri si chiar „bombe glicemice”, cum ar fi tort sau prajituri cu crema (preferatele ei), dimineata glicemia este in limite absolut normale. De asemenea, daca se intampla ca seara sa aiba o discutie foarte aprinsa cu ginerele ei (pe care tot nu il accepta pe deplin), dimineata glicemia este crescuta.
Conform celor scrise de Michael Odoul in cartea „Spune-mi unde te doare”, o disfunctie a pancreasului semnifica tendinta de a traversa viata prea rational, fara a te lasa prada placerilor si bucuriilor, de a fi preocupat doar de datorii – indiferent de ce natura, traind o viata lipsita de manifestarea afectiunii, de duiosie si blandete. Tina a acordat intotdeauna o importanta covarsitoare datoriei pe care a considerat ca o are fata de Camelia – si chiar, cu diferite ocazii, tine si acum sa-i aminteasca fiicei ei ca „si-a facut datoria si s-a sacrificat pentru ea” si nu pricepe de ce Cameliei nu pare sa-i pese de asta, reprosandu-i in schimb mamei sale ca nu a fost niciodata tandra si iubitoare fata de ea. Pe de alta parte, diabetul Tinei s-a manifestat prima data tot in urma unor privatiuni – dupa perioada petrecuta la batrana, cand a poftit si s-a abtinut atat de mult. Cercul se inchide…
Cine ma iubeste si pe mine?
Din exterior, Camelia pare o femeie fara probleme. La cei 37 ani ai ei, este casatorita de aproape 14 ani si locuieste impreuna cu mama si cu sotul ei. Da, intr-adevar, Camelia este fiica Tinei. Se descurca financiar, lucrand pe cont propriu, acasa. Sotul ei o ajuta cat poate, dar este concentrat mai mult pe finalizarea studiilor. De altfel, si Camelia studiaza inca, dar reuseste cumva sa imbine studiul cu munca.
In fata prietenilor, Camelia este umarul puternic, un fel de „wonder-woman” care are timp pentru toti si pentru toate, care nu refuza decat rareori sa faca un serviciu, care asculta pasurile tuturor; vesela, vorbareata, glumeata, nu se da niciodata inapoi daca e vorba de o intalnire cu prietenii sau de o petrecere. Si totusi, in realitate, Camelia chiar nu are nicio problema?
La varsta de 3 ani, Camelia era un copil normal din punct de vedere fizic. Locuia impreuna cu parintii si cu bunica paterna si lucrurile pareau sa mearga bine. Totusi, cand ea avea 4 ani, mama ei s-a decis sa paraseasca domiciliul conjugal, luand-o si pe Camelia cu ea. A urmat apoi un scenariu demn de un roman – sau poate de un basm – pe care, din lipsa de spatiu, il voi prezenta doar succint. Pe scurt, Camelia a fost rapita de tatal ei chiar din fata mamei si apoi, timp de 2 ani, ascunsa la diferite rude si prieteni, unde de cele mai multe ori a locuit fara nicio persoana apropiata sau doar cu bunica ei paterna. Tina a castigat custodia Cameliei, dar in acesti 2 ani nu a reusit s-o vada nici macar o data. In momentul in care Tina si Camelia s-au reintalnit, niciuna nu a mai recunoscut-o pe cealalta. Camelia era convinsa ca mama ei este o liceana (Tina purta un sarafan asemanator uniformelor de liceu), iar Tina a vazut un copil dolofan, care nu mai semana deloc cu fetita slabuta pe care o vazuse ultima data in urma cu 2 ani.
De fapt, Camelia a inceput sa se ingrase imediat dupa despartirea de mama ei. Cu toate ca avea o alimentatie echilibrata – deloc incarcata cu dulciuri si alimente care ingrasa – Camelia continua sa se ingrase. In toata perioada in care Camelia si mama ei au fost despartite, bunica paterna a incercat sa inoculeze in mintea copilului idei precum „Mama ta nu te iubeste”, „Sa n-o lasam sa te ia, pentru ca nu merita” si altele cu continuturi similare. Astfel, Camelia, lipsita de afectiunea si de prezenta materna, a incercat probabil sa compenseze aceasta lipsa prin acumularea de grasime. Mai mult decat atat, la nici 6 ani, pe corpul Cameliei incepusera sa devina vizibile primele caractere sexuale secundare – sanii crescusera, soldurile se largisera. Oare Camelia incerca in acest fel sa umple golul lasat de lipsa mamei sale?
Camelia a inceput, de la 6 ani, sa locuiasca la ambii parinti. Dintr-o saptamana, 2-3 zile le petrecea la Tina si restul la tatal ei. Teoretic, ar fi trebuit ca grasimea Cameliei sa dispara ca prin farmec, dar nu s-a intamplat asa. De ce oare?
Dupa cum am mai spus, relatia dintre Tina si Camelia nu a fost niciodata o relatie tipica mama-fiica, ci mai curand o relatie de camaraderie. Camelia a fost un copil precoce, care a invatat sa citeasca si sa scrie de la 4 ani, fiind capabila sa inteleaga discursuri cu mult peste varsta ei. Astfel, ea a devenit confidenta Tinei, care ii povestea acesteia cate-n luna si in stele. Cel mai mult ii placea Tinei sa-i povesteasca fiicei sale intamplari din prima ei tinerete, legate mai ales de barbatii pe care aceasta ii iubise. Printre altele, i-a marturisit Cameliei si ca nu si-a dorit sa aiba copii, ca a fost inspaimantata cand a ramas gravida cu ea si ca ar fi preferat sa faca un avort, dar sotul ei – tatal Cameliei – nu a fost de acord si in cele din urma a convins-o si pe ea. De asemenea, i-a povestit ca, pe toata durata sarcinii, a regretat decizia luata si ca, daca s-ar fi putut, ar fi renuntat oricand la povara din pantece. Aparent, Camelia nu a acordat prea multa atentie acestor informatii, dar kilogramele in plus se incapatanau sa nu dispara. Camelia era un copil activ, energic, manca putin si alerga mult, dar totusi nu slabea.
Cu timpul, Camelia a inceput sa simta ca nu-si gaseste nicaieri locul. La tatal ei se simtea iubita si rasfatata, dar era tinuta din scurt – avea iubire, dar nu avea deloc libertate. La mama ei avea libertate din plin, dar nu se simtea deloc iubita – Tina nu i-a spus niciodata ca o iubeste, nu a imbratisat-o, nu a mangaiat-o. Pe de alta parte, de-a lungul anilor Camelia a avut ocazia sa-si vada mama in compania a doi dintre partenerii pe care i-a avut dupa divort si a constatat ca, fata de acestia, Tina era mult mai afectuoasa.
Camelia nu a fost niciodata un copil obedient, ascultator fata de mama ei. Astfel, conflictele izbucneau des intre ele, iar reprosurile Tinei sunau intotdeauna la fel: “Ce mai vrei? Mi-am facut datoria fata de tine! M-am sacrificat, am facut rate la apartament, am baut cicoare in loc de cafea ca sa pot sa platesc si tu nu-mi esti deloc recunoscatoare!”.
Intre 6 si 11 ani, Camelia facea sistematic febra – cam o data la 3 saptamani. Interesant este ca manifestarile febrile nu apareau decat extrem de rar cand Camelia se afla in casa mamei ei. De fapt, ea nu-si aminteste decat de o singura situatie cand s-a imbolnavit in timp ce se afla la mama ei – iar atunci Tina a plecat dupa medicamente, i-a facut Cameliei mancare si si-a vazut de treburi, iar langa fetita a ramas o prietena a mamei, care i-a citit povesti si cu care a discutat indelung. De altfel, aceasta este una dintre cele mai dragi amintiri ale Cameliei – si acum aude vocea prietenei mamei ei citindu-i. In rest, insa, Camelia se imbolnavea numai cand era in casa tatalui ei. Acolo, tatal si bunica roiau in jurul ei, o rasfatau, ii citeau – ce mai, era in centrul atentiei.
Cand Camelia era in clasa a V-a, tatal ei i-a spus ca trebuie sa mearga la medic. Au plecat – Camelia nu se temea de nimic, avea incredere deplina in tatal ei. Insa acesta a lasat-o la camera de garda a unui spital si a fugit, insensibil la plansul si tipetele Cameliei. Lucrurile erau planificate dinainte – Camelia urma sa fie internata pentru investigatii, dar nu i s-a spus nimic. De altfel, aceasta este o amintire care, timp de 23 ani, a ramas zavorata in inconstientul Cameliei, de unde a tasnit brusc, in decursul analizei ei personale. Camelia isi amintea ca a fost in spital, dar uitase cu desavarsire in ce circumstante ajunsese acolo.
Camelia a petrecut 3 saptamani in spital – perioada in care, conform politicii spitalului, nu a avut voie sa-si vada deloc parintii. In urma investigatiilor, s-a stabilit ca suferea de colibaciloza si i s-a administrat in toata perioada biseptol (ulterior, Camelia a devenit alergica la biseptol). A fost prima data cand a trebuit sa se descurce singura, sa se responsabilizeze, sa se certe si sa se impace cu ceilalti copii fara interventia vreunui adult.
Cand a iesit din spital, Camelia era alt om – unul confuz, dar care invatase sa traiasca pe propriile-i picioare. In scurt timp, a inceput sa slabeasca – un proces natural, fara diete, fara privatiuni, fara fortare. La scoala, dintr-un copil oarecum nesuferit, rasfatat a devenit o fata populara, cu multi prieteni, cu un corp frumos (desi putin cam prea dezvoltat pentru varsta ei). Nu a mai facut febra decat foarte rar – si atunci datorita vreunui guturai banal, a inceput sa mearga in excursii cu colegii, fara a mai fi insotita de unul dintre parinti.
Lucrurile au ramas aproximativ neschimbate pana in momentul in care Camelia s-a casatorit. Momentul a coincis si cu un reviriment de natura financiara in viata Cameliei – si-a gasit un loc de munca bine platit si, de unde pana atunci ea si mama ei o dusesera foarte greu cu banii, dintr-o data lucrurile se relaxasera. Din punct de vedere financiar, totul a inceput sa mearga din ce in ce mai bine. Dar… kilogramele Cameliei au reaparut. In primele 6 luni de convietuire cu sotul ei, Camelia s-a ingrasat cu 10 kilograme. Si ingrasarea a continuat lent pe parcursul anilor care au urmat. In prezent, Camelia este supraponderala – nu obeza, dar totusi are mult mai multe kilograme decat isi doreste. Dat fiind ca cele doua evenimente au coincis – stabilitatea financiara si aparitia unui sot (deci tot un fel de stabilitate) – se poate stabili oare cu certitudine care dintre ele i-a declansat din nou Cameliei mecanismul responsabil cu ingrasarea? Sau poate cei doi factori au actionat sinergic? Este sigur ca ea nu a uitat niciodata lipsurile prin care a trecut – s-a obisnuit sa cumpere mai mult decat ii trebuie, iar atunci cand cumpara o specialitate, ceva care este mai scump, economiseste produsul respectiv si il pastreaza atat de mult incat pana la urma se strica si trebuie aruncat.
Pe de alta parte, desi casatorita, Camelia tot nu se simte iubita. Ce incearca ea oare prin aceste kilograme in plus – sa se simta iubita sau sa compenseze lipsurile prin care a trecut? Sau poate amandoua? A incercat nenumarate diete si, cu toate ca nu mananca excesiv, kilogramele se incapataneaza sa ramana acolo.
In relatia cu mama ei, Camelia a avut, recent, unele tentative de apropiere – a incercat sa discute, sa-i spuna Tinei ce i-a lipsit, dar de fiecare data s-a lovit de acelasi zid: “Cum adica nu te-am iubit, nu ti-am oferit tot ce am putut? Nu mi-am facut datoria? Asta ce insemna oare?” Este clar ca Tina si Camelia au moduri diferite de a-si manifesta iubirea si ca niciuna nu a reusit sa o inteleaga cu adevarat pe cealalta.
Desigur, cele doua cazuri au fost prezentate foarte pe scurt. Mai exista numerosi alti factori care au influentat, intr-un fel sau altul, viata celor doua personaje, unii dintre ei foarte importanti, dar poate mai putin relevanti pentru tema acestui eseu. Aici am ales sa ma concentrez asupra unor aspecte care sa ilustreze cat de puternica este legatura intre psyche si soma.
Psiholog Claudia Serban