– sau despre ADHD-ul cu note de sindrom opozant –
Patricia are 6 ani. Prima impresie: un inger de copil! O fetita draguta si vioaie, pe care orice doamna in varsta din autobuz ar alinta-o si ar ferici-o in gand pe mama ei.
Numai ca…Patricia nu merge la gradinita, nu vorbeste decat atunci cand vrea ea, rastoarna lucruri prin casa si se opune cu vehementa oricarei cerinte venite din partea parintilor.
Sa mergi la cumparaturi in compania ei e un lucru mai dificil decat pare. In primul rand, trebuie sa mergi pe acelasi drum de fiecare data: orice abatere de la “traseul” pe care il stie ea e insotita de tipete violente si de impotriviri cat se poate de hotarate. Nici nu ai fi crezut ca un copil de 6 ani are atata forta. Sa ii explici ca trebuie “sa trecem intai pe la bunica, pentru ca asa i-am spus la telefon”, este inutil. Pentru ca daca o data a mers intr-un supermarket pe traseul acesta, va trebui sa il urmeze de fiecare data. Si la fel cu intoarcerea.
Iar o data ajunsi la destinatie, incepe ‘distractia’. Patricia vede un lucru, trebuie cumparat. Nu conteaza ca mai are acasa, ca nu mai sunt bani, ca e ceva care nu i-ar folosi niciodata. Capriciul nesatisfacut duce la urlete. Iar urletele nu se opresc cu explicatii, cu cearta nici atat. Si ce te faci cand toti ochii sunt indreptati spre tine si copilul tau? Strangi din dinti si pui in cos obiectul respectiv. Liniste. Pana la capriciul urmator. La final, iti juri ca nu o vei mai lua la cumparaturi. Si ca sa nu iti strici de tot ziua, va intoarceti pe exact acelasi drum, desi ar fi trebuit sa mai treci sa platesti lumina, sau sa ajungi la o prietena care locuieste prin zona.
Patricia nu vrea sa poarte ciorapii rosii pe care mama ei tocmai i-a scos din sertar. Pentru ca nu vrea. Incep tipetele, lacrimile, aruncatul de obiecte prin casa. Cand, in final, mama renunta la idee, se calmeaza si scoate singura o pereche de ciorapi albastri. Da sa si-i puna in picioare, zambeste, renunta, vine si ii ia mamei din mana perechea de ciorapi rosii pe care si-i va pune in cele din urma.
Este ca argintul viu. Acum langa tine, in momentul urmator pe birou, de unde executa gratios un salt in pat. Sta in cap, ii place la nebunie sa fie ridicata in brate si invartita si ar face miscare 24 de ore din 24.
Nu isi poate mentine atentia asupra unui lucru pentru prea mult timp. Nu reuseste sa duca la bun sfarsit ceea ce a fost rugata sa faca pentru ca nu a stat sa asculte nici jumatate din replica.
Este insa foarte creativa iar in terapie, pe cate provocari aduce, tot pe atatea posibilitati de a trece peste obstacole. Urmeaza o psihoterapie, ati intuit corect. Patricia are ADHD (mai pe larg, sindromul deficitului de atentie cu hiperactivitate) cu note opozante.
ADHD-ul si simptomele sale
Sunt cateva criterii care orienteaza clinicianul catre diagnosticul de ADHD. Insa de multe ori, tendinta nespecialistilor de a ‘gasi’ un diagnostic copiilor cu tulburari de comportament nu duce la nimic bun. Simt nevoia sa atrag atentia asupra acestui lucru intrucat nu o data am auzit spunandu-se despre copii care ar fi putut fi cel mult catalogati ca neatenti intr-un anume moment (sau ‘distrati’) ca ar avea ‘ADHD’. La intrebarea mea fireasca privind existenta unui diagnostic, mi s-a raspuns ca nu exista, aceasta fiind numai supozitia educatorului.
Probabil ca persoanele care cunosc cel mai bine importanta existentei unui diagnostic clinic sunt parintii ai caror caror copii urmeaza deja o psihoterapie si pot vedea efectele benefice ale acestei interventii. In necunostinta de cauza, un copil poate trece drept ‘neatent’, ‘delasator’ sau chiar ‘rautacios’, iar problema lui reala sa fie pe de parte de a fi solutionata.
Cateva dintre simptomele ADHD-ului sunt faptul ca respectivul copil este nelinistit in permanenta, nu pare sa asculte atunci cand i te adresezi si nu isi poate focaliza atentia pentru mult timp, fiind foarte usor de distras. De asemenea, nu reuseste sa duca la bun sfarsit activitatile in care se implica, este dezorganizat, ii este greu sau imposibil sa stea locului, da din maini si picioare. Evita in general sarcinile care necesita efort mental (teme, jocuri cu reguli si i se poate intampla frecvent sa intrerupa conversatia celorlalti, intervenind in momente nepotrivite.
Cand in scena apar si note de opozanta…
Atunci copilul are crize de furie mult mai frecvente si mai zgomotoase decat ale copiilor de varsta sa, e deseori iritabil si se opune in mod activ indicatiilor sau regulilor date de adulti.
Secvente din procesul terapeutic
Patricia parea sa aiba o cearta cu lumea. O neliniste si o agitatie care ar da batai de cap oricarui parinte. Dar trecand peste descrieri ale comportamentului ei, peste zgomotul micii ei existente, diagnosticul ne aduce in fata realitatii.
Si o data cu asta, contureaza o anumita strategie terapeutica. Orice psiholog care lucreaza cu copii stie valoarea spontaneitatii si creativitatii personale. Pentru ca in lipsa acestora, si a unei disponibilitati speciale pentru micutul din fata ta, procesul terapeutic este compromis. In cazul Patriciei, pot spune ca si spontaneitatea si creativitatea mi-au fost intens stimulate. Am experimentat in adevaratul sens al cuvantului ceea ce se numeste ‘cresterea impreuna’.
Daca pentru ea aceasta insemna sa isi intareasca comportamentele specifice varstei, sa poarte o conversatie sau pur si simplu sa fie mai putin agitata, pentru mine insemna imbunatatirea abilitatilor terapeutice (si cum nu imi plac scindarile, vad dezvoltarea planului profesional iminent legata de cel personal).
Mai concret, imbunatatirea abilitatii de a interpreta si lucra cu metaforele clientei, care veneau una dupa alta, cu o viteza-fulger (echivalentul psihic al comportamentului motor, am putea spune), faptul de a conduce catre acceptarea granitelor, a limitarilor, un copil a carei conduita declara razboi granitelor din start, de a gestiona crize de plans, care pe masura ce am inaintat in terapie, au disparut, copilul incepand sa utilizeze creativitatea sa vie in moduri sanatoase.
Insa dincolo de a fi terapeut, sunt om iar dincolo de diagnosticul ei, Patricia este un copil; exuberanta, imaginativa si jucausa ca toti copiii. Am avut acest lucru in minte tot timpul (si in momentul de fata, ma bucur). Mi s-a intamplat sa dau, spontan, un anumit curs procesului terapeutic, si abia dupa ceva timp, sa realizez beneficiul si logica din spatele deciziei. Insa pe moment, ideea respectiva a aparut pur si simplu, generata natural din schimbul de replici cu fetita.
Daca un client adult iti lasa timp pentru a- ti propune in mintea ta sa aplici tehnica scaunului gol, sa zicem, un client copil, cu atat mai mult cu cat este si deosebit de energic, iti lasa cel mult timpul pentru a veni cu idei foarte bune, realizand mai tarziu tehnicile pe care le-ai aplicat/combinat/restructurat, pentru a-i oferi asistarea personalizata de care are nevoie.
Ce i-ati raspunde clientei de 6 ani care baga in gura plastilina si va anunta victorioasa : ‘o mananc !’ ? Paradoxal, mi-am permis sa-i urez ‘Pofta buna !’ si astfel am mai trecut una din probele Patriciei (in plus, a renuntat definitiv la ‘provocarea cu plastilina’ cu care isi ‘incerca’ terapeutii anteriori si educatoarele). Ea a scos plastilina din gura, mi-a zambit si a inceput sa modeleze.
Bineinteles, o mama care te avertizeaza dinainte despre modalitatile fetitei de a-i speria pe adulti si pe care nu le duce la bun sfarsit, este un aliat major in procesul terapeutic. Si este de asemenea interesant sa realizei post-sedinta, cum se poate utiliza intentia paradoxala a lui Frankl, la care nu te-ai gandit nicio clipa atunci, fiind prea preocupat/a sa simti anxietatea generata de imaginea copilului care intr-un scenariu pesimist, ar fi putut manca din platilina.
Lasand umorul la o parte, parintii motivati de a isi vedea copilul ‘vindecat’ si activi in acest demers sunt o resursa la care viseaza orice terapeut. Unde mai pui ca mama citeste psihologie (pentru a intelege cat mai bine ce se intamplat cu fiica sa) cat sa concureze un student la aceasta disciplina!
Si da, urmeaza un happy end : Patricia este la gradinita, converseaza, se joaca (inclusiv jocuri cu reguli, fostii ei rivali) si este ceva mai linistita (trecand de la hiperkinezie la dinamism, daca ar fi sa urmarim un continuum).
***
Insa ma gandesc uneori, cati dintre copiii cu tulburari de comportament, cu tulburari emotionale sau orice alta problema de ordin psihologic, ajung sa aiba parte de o abordare terapeutica ? ‘Cearta’ cu lumea poate fi diagnosticata in termeni precisi iar tulburarile copiilor nu ar trebui trecute cu vederea. O vizita la psiholog poate fi inceputul ‘impacarii’.
Oana Popescu
Consilier psihologic si trainer